„A primit un apel de la fiul ei la ora 2 noaptea. Vocea lui tremura… dar fiul ei murise acum un an.

Telefonul a sunat la 2:03 dimineața. În liniștea aceea adâncă, sunetul părea un țipăt. Ana s-a trezit brusc, cu inima bătând nebunește. Pe ecran scria un singur cuvânt: „Andrei”.

Degetele i s-au înțepenit. A privit fix telefonul, convinsă că visează. A răspuns, fără să gândească.
„Alo?”

O liniște ciudată, apoi o respirație grea, tăiată, ca a cuiva care aleargă.
„Mamă…”, a spus o voce.
Ana a simțit cum tot aerul din cameră dispare.
„Andrei?… Andrei, ești tu?”

Vocea a continuat, tremurând:
„Să nu plângi mâine… e totul bine acum.”

Apoi, nimic. Doar tăcere.
Telefonul a căzut din mâna ei. A rămas acolo, în pat, tremurând. S-a uitat la ecran: apel terminat.
Durata: 00:32.

A sunat la poliție, la compania de telefonie, la oricine ar fi putut explica. Niciun semn. Nimeni nu putea identifica apelul. Nici măcar logul operatorului nu arăta nimic.

Dimineața, a mers la cimitir. Aerul mirosea a ploaie. Pe mormântul lui Andrei, cineva lăsase o floare proaspătă și un bilețel:
„Ți-am spus că o să te sun.”

Ana a căzut în genunchi. A plâns ore în șir. Credea că a înnebunit.

Peste câteva zile, un vecin i-a spus că a văzut un băiat stând lângă mormânt în noaptea aceea — tânăr, cu o cămașă albă și o brățară roșie la mână.

Ana a zâmbit printre lacrimi. Brățara aceea fusese a lui Andrei, dar fusese îngropată odată cu el.